Miercuri, 23.08.2006. Larrasoana – Cizur Menor. Ziua 3
O noua zi se aproprie de final. Astazi o zi cu totul apocaliptica. M-am trezit de dimineata la 6, ca de obicei ca toti ceilalti pelerini – si cand sa ma dau jos din pat am constatat ca ma doare tot corpul si ca febra musculara la picioare este nimicitoare. M-am tarat pana la toaleta si am sperat sa fie mai bine. Ne-am impachetat si cand sa parasim Larrasoana ne-am ratacit prin oras si am ajuns amandoi cu capsa pusa in traseu, dupa care a urmat o cearta zdravana, cu tot tacamul. Ziua era presarata de semne cat se poate de dubioase. Am continuat drumul in tensiune, cu alte certuri in Pamplona, unde ne-am oprit pe o banca si am mancat. Era prima data cand cumparam ceva mai serios: corn graham, iaurt, pere, branza si bere – normal… Micul dejun a fost ca si in fiecare zi pana acuma in Spania: stafide, alune si apa proaspata de izvor. Dar sa revin, in Pamplona, dupa ce am mancat „pranzul”, Vibratia scazuse vehement si era o atmosfera de mormant. Deodata au trecut 4 pelerini calare, 3 barbati si o femeie si a fost o priveliste asa de extraordinara incat s-a nascut bucuria, i-am filmat – pozat si chiar si Mark a spus: Primul lucru bun pe ziua de azi.
Mergem prin Pamplona, o frumusete de oras, cladiri vechi de sute de ani, minunatie si noblete si inca ceva ce n-am reusit sa definesc. Inainte de a ajunge in Pamplona, am trecut prin paduri de pin, incep sa iubesc aceste paduri, in care simti cum totul respira si tu esti parte absoluta a acestui intreg. Si, din nou, am simtit Tacerea pe drum, ca un fel de meditatie, dar inca ma mai simt uneori „pe langa” si alteori partasa si armonizata cu ea. Am inteles ca Tacerea este ceea ce voi intalni mereu pe Camino si este ca un fel de caracteristica particulara a drumului. Pelerinii vorbesc intre ei si noi ne-am imprietenit cu cativa, cu unii inca nici nu am vorbit, dar deja ne cunoastem si simtim ca si cum am fi o mare familie.
Astazi in Pamplona ne vedeam pe strazi de la zeci de metri si ne recunosteam ca pe niste vechi prieteni si ne salutam cu bucurie. Exista ceva ce ne leaga si cu totii simtim asta. Oamenii sunt deschisi unii fata de altii, de parca abia asteapta sa te cunoasca si sa-ti zambeasca. Este extraordinar ca aici fiecare se uita cu adevarat la celalalt, fiecare se deschide catre exterior si simt ca oamenii sunt vii, traiesc cu adevarat. Cand am iesit din Pamplona era 13:30 si pe o tabela arata 32 grade C. Pe asfalt era ceva mai mult, aceasta parte a drumului a fost un fel de miscare printr-o sauna uriasa cu un rucsac de 14 kg in spate. In Spania, caldura este ca un fel de chestie densa prin care ne taram de parca eram in gelatina. Tricoul era ud leoarca si transpiratia imi picura pe coate in jos – asa ceva n-am trait niciodata pana acuma. Si noi urcam un drum de 200 de metri, dar mie mi se parea ca urcam 2000 de metri, totul durea, chiar si lumina soarelui. Si de-o data pe coama dealului se vede un castel vechi si un steag: crucea malteza… si am simtit o fericire enorma, mi-au dat lacrimile si m-am simtit acasa. Intr-adevar aceasta biserica veche din secolele XI-XII, sub conducerea ordinului maltez, adaposteste de secole un albergue si aici stam acum. Am facut un dus rapid si ne-am intins un pic, am stat in pat cateva ore ca o placinta si m-am odihnit, am savurat aceasta odihna ca pe un premiu absolut special.
Dupa aceea am vizitat curtea si am gasit ceva ce-mi aducea aminte de casa: un smochin cu fructe coapte si gata de cules – am mancat pana m-a usturat limba si am multumit din suflet – ce valoare capata lucrurile in asemenea momente! Ceea ce m-a impresionat este gazdoiul nostru maltez, un barbat carunt de 2 metri care este ca decupat din balade, are ceva de cavaler, o liniste si un calm si o aura de om puternic, e clar, mi-a placut omul. Albergue s-a umplut si o parte din pelerini sunt cazati pe saltele in aceasta biserica a maltezilor. Sunt saltele pe jos si steaguri pe sus, din nou acea senzatie atemporala, trecutul si prezentul se suprapun. Este aici ceva incantator, sentimentul de acasa este coplesitor, stau in biserica si scriu pe un fotoliu, ceea ce este de altfel ceva cat se poate de obisnuit, oamenii scriu in fiecare seara, ieri in acel albergue din Larrasoana stateam la o masa ovala impreuna cu inca 2 babute si toate trei scriam impreuna – sentimentul de unitate si de intelegere reciproca plutea in aer.
Iata, ca o zi, care a inceput catastrofal, s-a dovedit a fi o zi extraordinara, am ajuns in Cizur Menor, acest satulet micut, cu acest refugio maltez pe care-l simt de parca ar fi casa mea dintotdeauna. Vibratia este minunata, bucuria este in suflet. Multumesc.
Ramona Venturini Blog 